Speranta!

Mã numesc Cristina şi am 22 de ani. Am scris prima mea carte la vârsta de 17 ani. O carte despre adolescenţi, sau mai bine zis despre adolescenţa mea şi a prietenilor mei. Am scris cartea într-o varã, vara când m-am îndrãgostit pentru prima datã. Nu ştiu prin ce minune cartea a ajuns best-seller. Am reuşit sã intru la faculteatea de jurnalism şi sã agonisesc destui bani pentru a-mi cumpãra un apartament.
Nu am un iubit ca majoritatea fetelor, deoarece nu am gãsit unul potrivit şi acum toatã atenţia mea este concentratã asupra scrisului. Intr-o zi când îmi strângeam lucrurile pentru a mã muta in noul apartament, am gãsit una din carţile mele preferate, “Marile Speranţe” de Charles Dickens. Am deschis-o şi din ea a cãzut o foaie pe care erau scrise urmãtoarele fraze: “[…] Asta-i viaţa, aşa-s lucrurile bune din viaţã. Noi trebuie sã facem un pas, lucrurile nu vin la noi de la sine, la nimic nu foloseşte telecomanda, oricâte butoane ar avea[…]. – Viaţa nu inseamnã sã şezi pe canapea şi sã dai din degete aşteptând sã aparã pe ecran ceva care sã te scoatã din toropealã. Bine dacã vrem ca viaţa sã fie asta, nu va fi mai mult decât atât, dar nu mi se pare cel mai bun mod de a ne folosi de ea…”
Am citit si recitit foaia respectivã, dar nu am putut sã-mi dau seama când am scris asta. Era scrisul meu totuşi, dar nu-mi aduceam aminte sã fii scris aşa ceva vreodatã. M-am gândit la foaia respectivã zile întregi dar nu am reuşit în nici un chip sã-mi dau seama despre ce era vorba.
Eram încã în oraşul meu natal şi am hotãrat sa fac lucrul care îmi plãcea cel mai mult, sã merg pe terasa mea favoritã de lânga parc şi sã citesc. Asta mã inspirã. Îmi place sã observ diferite tipuri de oameni şi acela era locul perfect. Aşadar am luat şi “Marile speranţe” cu mine şi am pornit la drum. Ajunsã acolo am început sã citesc pânã la un moment dat când a trecut un bãrbat prin faţa terasei. Atunci am avut un flashback. Nu se putea sã fie el! Probabil aveam halucinaţii din cauza cãldurii! În momentul acela mi-am adus aminte despre ce era vorba pe foaia respectivã! Despre el, Andrei. Andrei era un foarte bun prieten de-al meu din liceu. Era obsedat de televizor. Teoria lui era aceea cã atât timp cât stai la televizor nu te poate rãni nimic. Televizorul este mai bun decât oamenii. Oamenii mint şi te dezamagasesc, în schimb canalele le poţi schimba atunci când nu-ţi place ce vezi la televizor. Nu am fost niciodatã de acord cu el. Am încercat de foarte multe ori sã-l fac sa renunţe la viciul sãu, dar nu am reuşit niciodatã. I-am spus cã este un laş. Un laş care refuzã sã-şi trãiascã viaţa şi prefera sã trãiascã în lumea lui ficţionalã. De ce sã urmãreşti permanent poveştile ficţionale de iubire jucate de nişte actori când ai putea la fel de bine sã trãiesti propria ta poveste de iubire. El recunoştea cã era un laş şi spunea cã prefera sã vadã oameni cu inimi frânte în filme decât sã ajungã unul dintre ei. Andrei era un om bun. Era foarte deştept si povesteam cu el ore intregi pe nerãsuflate. Cred cã eram singura lui prietenã. Singura lui excepţie.
De ce spun cã Andrei “era” un om bun? Deoarece Andrei a murit. A avut leucemie. Leucemia l-a shimbat. Şi-a dat seama cã nu vai mai putea sã se uite mult timp la televizor şi a hotãrat sã încerce sã-şi trãiascã mica parte care îi mai rãmânea din viaţã. Şi-a fãcut doi, trei prieteni buni. A avut de asemenea şi o iubitã. Ea a fost alãturi de el în cele mai grele momente. Eu am rãmas prietenã cu Andrei, chiar şi dupã ce am mers la facultate îl mai sunam şi vorbeam la telefon. Când boala s-a agravat deja serios mi-a mulţumit şi şi-a cerut scuze cã nu m-a ascultat de la început. A spus cã nu regretã ca şi-a petreut cea mai mare parte din adolescenţã la televizor, asta l-ar mãcina mai tare decât boala. De asemenea a spus cã nu regretã cã va muri, deoarece datoritã acestei boli şi-a dat seama de lucrurile importante din viaţã, oricât de scurtã ar fi ea.
Astfel mi-am adus aminte despre ce era vorba. Despre Andrei, o carte despre un om care doar atunci când a descoperit cã are o boalã incurabilã şi-a dat seama de lucrurile importante din viaţã. Familia, prietenii şi iubirea. Am uitat cã mi-am dorit vreodatã sa scriu o carte despre el. Probabil pentru cã am avut o studenţie destul de ocupatã. Dar mulţumitã “Marilor speranţe” am sã scriu aceastã carte, si am sã i-o dedic lui.

-o compunere-