Azi dimineata mi-am adus aminte de basmele de H.C. Andersen si stiam ca am o carte cu ele.Bineinteles ca toti cunoasteti "Ratusca cea urata" sau "Fetita cu chibrituri". Dar eu nu despre ele vreau sa va spun, ci despre "Mica sirena", care este basmul meu preferat. Majoritatea oamenilor stiua mica sirena are un final fericit. Nu este asa. Mi se paruna dintre cele mai triste povesti scrise vreodata. Asadar, m-am gandit sa va las pasajele mele preferate din carte. Tin sa mentionez ca este o carte pentru copii. Toti stim in mare despre ce este vorba asa ca o trec direct la final, care difera de cel unosut de toata lumea. In basm este vorba despre o sirena de 15 ani are se indragosteste deun pamantean de 16 ani. Ea renunta la vocea in schimbul careia o vrajitoare ii transforma coada in picioare. Ea ajunge pe tarm unde este gasita de print, print pe care ea l-a salvat in trecut dela inec. Printul nu stie cine este cea care l-a salvat dar isi aduce aminte de o tanara care l-a gasit pe tarm si pe care nu a mai vazut-o de atunci. El are grija de mica sirena pe caro iubeste ca pe o sora. Aceasta fiind incapabila sa vorbeasca nu ii poate spune tanarului ca ea este cea care l-a salvat de la inec. Spre final tanarul cunoaste o tanara printesa care se dovedeste sa fie cea care l-a gasit pe plaja si astfel se hotaraste sa o ia de sotie.
Mica sirena a facut un targ cu vrajitoarea atunci cand a renuntat la vocea ei in schimbul picioarelor. Daca se intampla ca printul sa se casatoreasca cu alta fata si nu cu ea, sirena va urma sa se transforme in spuma marii si astfel sa moara.
Iar acum pasajele:
"Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el, cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.
Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramse in picioare numai marinarul care era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile' ea stia ca prima raza de soare o va ucide.
Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in vant: fusese taiat.
- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; ca ce ascutit e. Inainte se a rasari soarele, trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste 300 de ani vei muri si te vei preface in spuma de mare. Dar grabeste-te, aci in clipa cand soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie din fata noastra? Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.
Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi intorcandu-si privirile spre rasaritul, care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana trecazu cutitul, stropi de sange inrosira apa. Mica sirena se mai uita odata la print si se arunca in mare, unde-si simti corpul topindu-se in spuma.
In lipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea ina nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii depurpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nii o ureche omeneasca nu ar fi in stare sa le auda, cum nici devazut ochiul pamantes nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel a fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din spuma
- Unde sunt? intreba ea cu un glas in carenu mai era nimic pamantesc.
- La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nii nu-l pot dobandi decat prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atarna deputerea altuia. Ca si sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele il pot dobandi prin faptele lor bune. Noi zburam in tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de 300 de ani, dobandim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decat de tine a sa puti, dupa 300 de ani, dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune.
Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti pentru intaia oara ca i se umple ochii de lacrimi.
Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau u induiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase in valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il mangaie pe print, si apoi se inalta cu Fetele cerului in norul trandafiriu, care trecea pe cer."
Eu nu prea pot spune ca este un final fericit. Basmele lui H.C. Andersen mereu au o morala. Chiar cred ca atunci cand ajungi sa renunti la absoult tot pentru o persoana care nici nu stie ca existi ajungi sa te arzi destul de rau. Cred ca prin neputinta de a comunica cu printul, Andersen a incercat sa arate ca indiferent cat de mult ne-am stradui sa facem o persoana sa ne remarce sau sa o "fortam" sa ne iubeasca, nu vom reusi niciodata.
De asemenea ar putea sugera ca nu trebuie sa renuntam la familie si la tot ce avem mai bun doar ca sa ne atingem un scop. Uneori ceea ce vrem nu este si ceea ce avem nevoie. Mica sirena a renuntat la viata ei de 300 de ani doar pentru a se casatori cu printul si pentru a dobandi suflet nemuritor. Prin final se sugereaza ca pentru a dobandi ceva atat de "imposibil" precum un suflet nemuritor/ fericire trebuie sa faci multe sacrificii, iar in final sa nu fie ceea ce te-ai asteptat.
Ceea ce mi-a placut mie cel mai mult a fost ca ea nu l-a omorat pe print. She let him go. Eu cred ca cel mai frumos gest este acela de a lasa persoana pe care tu o iubesti cel mai mult din intreaga lume sa fie fericita cu altcineva. Sa-ti sacrifici propria fericire pentru fericirea altuia mi se pare un lucru enorm, si de care eu probabil nu as fi capabila niciodata.
Mica sirena a facut un targ cu vrajitoarea atunci cand a renuntat la vocea ei in schimbul picioarelor. Daca se intampla ca printul sa se casatoreasca cu alta fata si nu cu ea, sirena va urma sa se transforme in spuma marii si astfel sa moara.
Iar acum pasajele:
"Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el, cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.
Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramse in picioare numai marinarul care era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile' ea stia ca prima raza de soare o va ucide.
Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in vant: fusese taiat.
- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; ca ce ascutit e. Inainte se a rasari soarele, trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste 300 de ani vei muri si te vei preface in spuma de mare. Dar grabeste-te, aci in clipa cand soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie din fata noastra? Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.
Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi intorcandu-si privirile spre rasaritul, care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana trecazu cutitul, stropi de sange inrosira apa. Mica sirena se mai uita odata la print si se arunca in mare, unde-si simti corpul topindu-se in spuma.
In lipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea ina nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii depurpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nii o ureche omeneasca nu ar fi in stare sa le auda, cum nici devazut ochiul pamantes nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel a fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din spuma
- Unde sunt? intreba ea cu un glas in carenu mai era nimic pamantesc.
- La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nii nu-l pot dobandi decat prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atarna deputerea altuia. Ca si sirenele, suflet nemuritor n-au nici Fetele cerului, dar ele il pot dobandi prin faptele lor bune. Noi zburam in tarile calde, unde aerul otravit omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de 300 de ani, dobandim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decat de tine a sa puti, dupa 300 de ani, dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune.
Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti pentru intaia oara ca i se umple ochii de lacrimi.
Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau u induiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase in valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il mangaie pe print, si apoi se inalta cu Fetele cerului in norul trandafiriu, care trecea pe cer."
Eu nu prea pot spune ca este un final fericit. Basmele lui H.C. Andersen mereu au o morala. Chiar cred ca atunci cand ajungi sa renunti la absoult tot pentru o persoana care nici nu stie ca existi ajungi sa te arzi destul de rau. Cred ca prin neputinta de a comunica cu printul, Andersen a incercat sa arate ca indiferent cat de mult ne-am stradui sa facem o persoana sa ne remarce sau sa o "fortam" sa ne iubeasca, nu vom reusi niciodata.
De asemenea ar putea sugera ca nu trebuie sa renuntam la familie si la tot ce avem mai bun doar ca sa ne atingem un scop. Uneori ceea ce vrem nu este si ceea ce avem nevoie. Mica sirena a renuntat la viata ei de 300 de ani doar pentru a se casatori cu printul si pentru a dobandi suflet nemuritor. Prin final se sugereaza ca pentru a dobandi ceva atat de "imposibil" precum un suflet nemuritor/ fericire trebuie sa faci multe sacrificii, iar in final sa nu fie ceea ce te-ai asteptat.
Ceea ce mi-a placut mie cel mai mult a fost ca ea nu l-a omorat pe print. She let him go. Eu cred ca cel mai frumos gest este acela de a lasa persoana pe care tu o iubesti cel mai mult din intreaga lume sa fie fericita cu altcineva. Sa-ti sacrifici propria fericire pentru fericirea altuia mi se pare un lucru enorm, si de care eu probabil nu as fi capabila niciodata.
Uneori imi vin niste idei destul de ciudate (sau nu) in cap. Ma intrebam acu vreo 2 saptamani cum ar fi viata noastra daca am sti de la o anumita varsta, de exemplu 14-15 ani, cine este sufletul nostru pereche. Adica sa ai o imagine a persoanei respective si sa afli si momentul in care va veti intalni. Asta inseamna sa nu ai relatii cu nici o alta persoana? De exemplu descoperi ca tu iti vei intalni sufletul pereche la 27 de ani. Pana la 27 de ani nu faci nimic? Stai si astepti sa apara marea ta dragoste? Dar daca marea ta dragoste se gandeste ca nu are rabdare pana atunci si vrea sa aiba si alte relatii pana la tine? Nu e prea corect.