Ma intrebam azi de ce oamenii atunci cand nu prea au motive sa fie suparati isi gasesc ei unele. Ma rog o sa vorbesc din proprie experienta desi am mai observat asemenea chestii. Nu o sa inteleg niciodata de ce ne simtim singuri atunci cand avem pe cineva aproape care ne iubeste, de ce ne simtim neimportanti si "useless" atunci cand sunt atatea lucruri care le putem face si persoane care au nevoie de noi. De ce cand avem un moment in care totul ne merge bine incepem sa ne gandim ca totusi poate ceva nu-i OK sau ca ceva urat o sa ni se intample foarte curand. Dece nu incercam niciodata sa fim fericiti si atat? De ce nu suntem niciodata multumiti de noi si mereu vrem sa schimbam ceva? Daca in tot raul exista si un bine atunci trebe neaparat si-n tot binele sa fie si umpic de rau? Si am mai observat o chestie. De fiecare data cand cineva ne face un compliment sau spune o chestie draguta despre noi se intampla sa-i dezaprobam fara sa avem intentia ca persoana sa insiste cu complimentele, si pur si simplu nu suntem de acord fiindca se intampla sa nu credem acelasi lucru despre propria persoana. Dece nu putem sa avem incredere intr-o persoana care vede lucrurile bune din noi? Dece mereu ne pasa doar de defecte? Suntem masochisti? Nu prea cred. Daca ma gandesc bine nu prea cunosc persoana fericite cel mult 50% din timp. Mereu este o chestie care ne deranjeaza, care ne impiedica sa fim fericiti. Nu prea inteleg de ce se intampla asta. Ajungem sa toleram toate chestiile astea care ne stau in "calea fericirii" si sa ne obisnuim cu starea de monotonie si de "nu se intampla nimic interesant". Suntem fericitii in cele mai extreme momente dar si pentru perioade scurte de timp incat devin neinsemnate. Probabil de asta si gandurile negre care ne vin odata cu sederea prelungita a fericirii. Altfel nu-mi explic.
